Haircut by V

„Oare ce o fi în capul meu?”

„Oare cum o să mă perceapă cei din jur?”

„Oare ce transmit printr-o astfel de apariție? Oare ce impresie fac la prima vedere? Prima impresie întotdeuna contează. Sigur o să mă afecteze la job.”

Da, m-am gândit la toate aceste lucruri. Și chiar și așa am facut-o. Vorbesc pentru prima dată despre asta după un an de când am renunțat la jumătate din podoaba capilară. Nu cred că sunt mai mult de trei persoane care mi-au cunoscut motivația, dar am ales să vă vorbesc despre asta. Și îmi e greu.

Da, e fashion, e mișto și cu toată modestia din lume recunosc că mă prinde. Aș face-o din nou și de fapt o fac de fiecare dată când mă așez pe scaun la Dorin.

Câți dintre noi sunt dispuși să renunțe? Și mă refer aici și la voi, domnilor, pentru că e tragic momentul. Răspunsul îl pot ghici: puțini, spre deloc.

În perioada în care mă gândeam să fac asta, fără niciun gând de compasiune sau altruism, ci doar de fun și new m-a impresionat ea. Lia. O fată frumoasă, visătoare, cu o viață ce abia începea. A aflat că suferă de leucemie și a luptat… până în ultima clipă. A fost pusă în fața faptului împlinit; ultimele luni i-au devenit zile de tratament, citostaticele și radioterapia i-au provocat stări greu de suportat, iar toate acestea și-au pus inevitabil amprenta pe corpul ei. Dar a continuat să zâmbească și să arate că poate. Și a reușit până în ultima clipă. Iar eu?! eu îmi doream satisfacerea unui moft. Cum să renunț la jumătate din ceva ce deosebește femeia și o face frumoasă? Dar pe ea a întrebat-o Cineva dacă vrea să renunțe la păr? A avut dreptul la alegere? Nu. Și de ce mi-ar fi mie atât de greu să o fac? De ce nu am făcut-o până acum? Ce mă deosebește pe mine de ea? De ce nu aș fi fost eu în locul ei? Sunt convinsă că nu funcționează treaba aia cu „mie nu mi se poate întâmpla”. Și de ce să nu fac asta când am posibilitatea să aleg? E greu de digerat. I-am dedicat tunsoarea mea și ori de câte ori merg să mă tund mă gândesc la ea. Mi-ar fi plăcut să o și cunosc.

A fost un exemplu de cunoaștere, de îndemn la „cunoaște-te!”. Un semnal de alarmă pentru cei care se gândesc că lor nu li se poate întâmpla asta. Mergi la medic!

Știai că…

… Peste 400 de copii mor în România în fiecare an din cauza diferitelor tipuri de cancer, unele dintre acestea fiind chiar „tratabile”?

… Statisticile arată că țara noastră are cea mai ridicată rată de mortalitate în rândul copiilor. Ți se pare normal?

… Riscul de a face cancer înaintea vârstei de 75 de ani este de 23 la sută în totalul populaţiei, respectiv de 28 la sută la bărbaţi şi de 19,1 la sută în rândul femeilor. De ce nu tu?

Controlează-te! Și ai grijă ca cei dragi să meargă la medic!

Vă spuneam la începutul articolului că nu am discutat despre asta cu multe persoane. Și nu a fost deloc ușor să scriu aici. Sper însă că acest articol este suficient de motivant pentru a lua atitudine. Repet: Controlează-te. Trebuie să fii în stare să ai grijă de cei din jurul tău.

Cu drag,

v

 15

Reclame

Cameleon

… așa m-a numit mai dăunăzi un prieten. L-am întrebat de ce cameleon?!

„Păi ești foarte schimbată de la o zi la alta. Am început să te analizez și să mă întreb ce atitudine abordăm azi?!” –  freza ciudată pe care o expui doar dacă ai chef – atunci ai atitudinea aceea de miserupism, dar a doua zi vii cu o pălărie à la parisienne și îți schimbi imediat abordarea. Dacă nu ai chef îți pui o pereche de blugi și te întorci la vârsta pe care o ai, dar dacă te trezești cu fața la soare îți pui ceva atât de banal precum o rochie și gata schimbarea la față. Ești intrigant de ciudată. Dar am înțeles un lucru: dacă azi ești în pantaloni și fără tocuri trebuie să am mare grijă când te abordez. S-ar putea să mi-o iau.”

Acum… stau și mă întreb, dacă îmi iau blugi și tocuri sunt pe jumate miserupistă?!

Da, m-a bufnit râsul. Dar mi-a dat și de gândit. Și la o primă revizuire am realizat că are dreptate. Facem lucruri atât de mărunte pentru noi, dar cu un puternic impact asupra celor din jur. Se pare că oamenii care încearcă să mă cunoască au toate șansele să o facă prin simplul proces de analiză vestimentară – bine – corelat cu atitudinea.

Orice ai purta, este clar că atitudinea face totul. Banal sau nu, cel puțin la mine am observat că atunci când îmi pun un tricou și o pereche de jeans cu adidas abordarea e invers proporțională atitudinii pe care o am atunci când sunt pe tocuri. Și sunt convinsă că știți despre ce vorbesc. Și domnii observă asta.

De ce te încurajez să porți ceea ce îți dă încredere? pentru că așa e normal să se întâmple. Nu purta toc dacă nu ai suficientă încredere că nu vei călca strâmb, nu purta adidas dacă nu te reprezintă, dar fii tu. În ceea ce te simti bine. Te îndrumam aici să porți pantofii potriviți și să cucerești lumea. Și îți mai spuneam și că adevărata eleganță a unei femei se măsoară după ce poartă în picioare. Poți fi grațioasă pe toc, în balerini sau în sandale. Poți fi mai puțin grațioasă în adidas sau espadrile. Dar atitudinea te definește și te diferențiază.

Îmi permit să înjur în trafic, să îi trezesc din morți pe dragii nenorocitului care mi-a tăiat calea pe trecerea de pietoni de la Tineretului sau să le zâmbesc din mers. Diferența o face atitudinea. Pe toc sau nu.

Despre freza mea vom vorbi. Sunt convinsă că vreți să aflați ce m-a determinat să fac asta, de ce am făcut-0 și cum mă simt după un an de abordare a acestui stil.

Și da, revin rapid și cu un articol pentru voi, domnilor, că am  tot primit reclamații. Stay close!

cu drag,

v

Perfectibilă

Să ajungi la desăvârşire. Nimeni nu se naşte perfect. Cu fiecare zi te desăvârşeşti în fiinţa ta ca şi în profesiunea ta, până ajungi la capătul unei perfecţiuni la care aptitudinile sunt complete iar însuşirile alese, dezvoltate.

aforism clasic de Baltasar Gracian

Mă sună mai dăunăzi Daniela, una din persoanele care m-au bătut la cap până mi-am deschis blogul. Recunosc că ea mă mai împinge de la spate și are planuri mari cu acest blog. Tot ea îmi și filtreză articolele pe care le consideră nepotrivite. Și credeți-mă că sunt o grăăăămadă.

„Auzi, tu vrei tot timpul să iasă totul cât mai bine și să fie totul perfect, dar știi cum se numește asta?”

„Păi… perfecționistă, nu?!”

„Păi să știi ca nu. Se numește PERFECTIBILĂ. Să îți zic și de ce: perfecționist este acel om care vrea să se facă lucrurile doar în felul lui și nu acceptă părerile din jur. Tu ești perfectibilă, vrei să îți iasă perfect și pentru asta ceri feedbackul meu. Așaaa, pentru cultura generală, să știi și tu cum ești.”

… Mda… sunt perfectibilă, dar ea e mai rău. Voi?

Cu drag,

v

When the sea calls my name: „Valerie, come to me!”

5 a.m. Miros de cafea și zgomotul traficului. Orașul ăsta se trezește în fiecare dimineață la ora asta sau s-a trezit acum, odată cu mine? Ciudat. Ciudată și ora. Este sâmbătă, iar eu nu am somn. Ce fac astăzi, care îmi e planul? Am unul?

Peste câteva ore da, sâmbăta mea se desfășura tolănită pe șezlong, răsfățată de razele soarelui, acompaniată de o carte bună și de ea. Da, cine ar fi crezut că putem găsi o oază de liniște la nici jumătate de oră de București?! Și totuși, după nici trei ore de relaxare cuibul s-a mutat la mare, în vamă.

Miros de mare, nisip si clătite. Escapadă. fără planuri, fără prea multe gânduri. Doar dorința de a sta pe plajă, să ascultăm valurile și să mâncăm clatitele alea gustoase de la „La papa bun” pentru care stai o grăăămadă la coadă.

De data asta am descoperit și un loc senzațional. Îmi vine greu să cred că nu știți de el, dar cum eu nu am știut, trebuie să vă vorbesc. Se numește Sandalandala și este incredibil de colorat și primitor. Mesajele care te fac să zâmbești te urmăresc peste tot, iar pe unde nu dai de ele, sigur dai de un curcubeu de culori. Nu am stat prea mult, dar la următoarea escapadă ne dorim să petrecem cel puțin o noapte acolo, iar pentru asta am cerut ceva feedback pe la cunoscuți.

Unul dintre acestea a fost că dacă vrei să te relaxezi atunci clar ar trebui să mergi în cursul săptămânii. În weekend este suprapopulat și vei avea parte de gălăgie, dar dacă ești pus pe distracție și voie bună, ei bine da, atunci alege să mergi în weekend. Atenție dacă ești sensibil la mahmureala vecinilor de cort, căci s-ar putea să fii nevoit să îi suporți.

Un avantaj dacă alegi să mergi în cursul săptămânii îl reprezintă fluxul de persoane cu care, evident, trebuie să împarți apa caldă de la duș. Altminteri, este posibil să te răsfeți cu apă rece.

De ce îți recomand acest loc? Pentru că la prima vedere eu m-am îndrăgostit și deși nu am dormit în viața mea în cort, îmi doresc să fac asta acolo. Este curat, au un design superb, mâncare bună, iar combinația de cafea cu lavandă pe care o voi savura pe iarba cu vedere la mare, îmi trezește toate simțurile.

Mai jos zâmbete colorate.

Cu drag,

v

13247786_1069346683138216_8104050243962005364_o13235561_1067942713278613_6837879500128256732_o.jpg13221745_1071310532941831_7354478038458215469_n.jpg

Sursa: Sandalandala

IMG_4057

Hashtag de ce?

De ce fugim de inevitabil și de ce lăsăm inevitabilul să ne dezechilibreze de pe firul ăla de ață pe care ne aflăm? De ce? Doar se numește inevitabil, nu?

De ce ne lăsăm doborâți de aparențe, când în esență ne cunoaștem rezistența? De ce? De ce acordăm cu bună credință unui străin dreptul să ne rănească și de ce producem inevitabilul? Pe cât de multe întrebări, pe atât de puține răspunsuri. Și toate se rezumă la „de ce?”

De ce nu putem noi oamenii să invocăm realismul de fiecare dată când simțim fericire deși suntem conștienți că fericirea este pe termen limitat? Și de ce ne încredem în oameni când vorbim de fericirea noastră? De ce le dăm drepturi la fericire, când ei intră în sufletele noastre fără să se descalțe? De ce vrem să fim acolo?

De ce? Punct.

v

Când totul se rezumă la fracțiuni de secunde

„Alo?”

„Ce faci în weekend?”

„Păi să vezi, că nu știu exact, dar mă gândesc serios să…”

„Ok, uite de ce te-am sunat: în weekend mergi la munte, m-am gândit că avem nevoie mai mult ca oricând de relaxare, așa că maine să îți pregătești bagajele, plecăm. Ah, era să uit! să îți pui și costumul de baie în bagaj – cine știe, preventiv.”

„Ăăă… ok. Am voie să pledez nevinovată?” Nuh, planul a fost patentat. Vineri seară maraton de centru vechi, ajuns acasă la 4 a.m., făcut bagaje, ora 8 plecarea. Sinaia, stai că venim. Amu’… habar nu am cine i-a spus lui Johnny Depp, de a venit el săracu’ pân’ acolo, cert e că nu m-a găsit.

Check in, acomodare de zece minute și hai să merem la cota 2000. Grupul format din cupluri, căsătoriți, proaspăt căsătoriți, iar eu cu ea. Echipați, ei, noi două noooh, eram îmbrăcate de lofting la mare, dar mergem la 2100. În esență, e iunie, urcăm, coborâm, în telecabină e cald. Zis și făcut.

Ajunși la 1400, deja epuizați de selfie-uri și poze cu peisajele absolut mirifice, fără baterii la telefoane, schimbăm magistrala. Am crezut inițial că ne duce în Pipera, dar ne-a dus la 2000. Un peisaj absolut mirific: șantier, șanțuri și șenile. Dar suntem on the top of. Geaca începe să strângă, blugii rupți e clar că făceau parte din peisajul muncitoresc de la fața locului, dar nu ajutau prea mult pe ceață și frig, iar ochelarii de soare erau fix ce trebuiau la ceața lăsată.

Plan: „băi, am ajuns până aici, zic să coborâm cu telecabina la 1400 și de acolo coborâm la pas.” Genială idee, aerul curat, mersul pe jos, quality time with wonderful people. Aham. Și echipament de lofting. Așa că mi-am reprimat toate cuvintele de „compătimire” la adresa săracilor alora de la știri salvați de salvamonți. Nu a fost frig, a fost chiar ok, dar în blugi și ghete de stradă nu e deloc ok să mergi pe munte, credeți-mă – asta dacă vă trece prin cap.

Ce am pățit?

Cât pe ce să îmi las creierii pe un perete de susținere aflat la vreo 7 m mai jos, într-o vale abruptă.

Am descoperit cu această ocazie că am spirit de Spiderman, că pomul ala crescut strâmb a fost pus acolo cu mână bună și că geaca mea e de calitate, căci la câte crengi am luat, e ca nouă. Și eu la fel.

Cineva acolo mă iubește, e clar, căci finalul ar fi fost tragic. Adrenalina mi-a dat o stare de bine și eram ceva de genul „ce taaare, trebuie să o fac într-un mediu organizat” dar până am ajuns jos mi-am făcut o retrospecție asupra tuturor lucrurilor care îmi formează prezentul și am realizat că într-o secundă pot dispărea toate. Doar o secundă de neatenție.

Am realizat că nu spun „te iubesc” atât de des persoanelor care merită să audă asta, am realizat că sunt lucruri atât de importante pe care nu le-am făcut și realizez că norocul nu se rezumă la ultima pereche de pantofi marimea 36 de pe stoc. Și da, vara asta trebuie să ajung la TNT Brothers să sar de la 4000m și să simt cei 200km/h pe pielea mea.

Mi-am propus să zâmbesc mai mult, deși o fac mai tot timpul, să mă bucur mai mult și să profit mai mult. De tot. Weekendul ăsta a fost despre prietenie, despre oameni frumoși și exemple de iubire, despre cum mă doresc și lângă cine. Despre viață. Iar 60 de secunde mi-au trebuit să realizez că viața mea e frumoasă.

P.S. mai jos zâmbete imortalizate.

Cu drag,

v

IMG_377313351031_1165449313487541_2007493154_o13319702_1164600673572405_2125677636484825235_nIMG_3804.jpg13351071_1165449296820876_2046537560_o.jpg