Galben

V-am spus de galben? Noh, hai să vă spun.

Este culoarea copilăriei mele. Factorul principal de teroare, cruzimea în nuanțe, coșmarul existenței mele. Cum vreți să o numiți.

E clar pentru toată lumea că atunci când vine pe lume un bebel, dacă e baiat, culoarea albastră este alegerea inerțioasă când vine vorba de hainuțe, iar la fete, fără ezitare roz. Mda, ei bine mami și-a dorit altceva. Și galbenul s-a gândit ea că mă face să arăt mai bine. Așa am crescut eu într-o garderobă de galben pai, galben puișor, galben porumb, galben mimoză, galben de crom, lămâie sau de haur. Galben. De la șosetuțe până la clemele de păr.

La un moment dat a fost chiar și principalul factor de identificare a mimozei cu picioare pierdută în Gara de Nord în drum spre mare. „Domne, cum arată copilu’? / E galben, domne, e galben…”

Cum spuneam… teroare. Am crescut, mi-am făcut primii prieteni, am crescut împreună, am petrecut la aniversări. Păi nu ne făceam noi cadouri?! Cadouri, aham… o bluză galbenă, pantaloni la fel, căciulă asortată, evident galbenă, chiar și plușurile bifau galbenul, iar punga de cadou nu mai vorbim. Cred că principiul era „buh, dacă dau greș cu mărimea/modelul, culoarea oricum e ce trebuie”. Ceva nemaipomenit, mirific. Până și Moș Crăciun știa că trebuie să îmi aducă rățuște de pluș, păpuși cu părul blond și cărți de colorat cu drăguța Tweety.

Au trecut anii, am crescut, galbenul a devenit istorie, sechelele încă acolo. Asta până când am îndrăznit să probez și într-un final să îmi iau o rochiță… genul ăla de rochiță care te scoate din dilemă și din anonimat, atât de simplă încât să poți să o porți cu toc sau adidas, accesorizată sau nu, la piață sau la birou. Bineințeles, amuzată de alegere îi trimit teroristei o poză din cabina de probă. Răspunsul fără ezitare: „Vaaaai, mama, este chiar în culoarea ta preferată!!!!!!!! Ce drăguuuuț!!!! Vaaai, dar uite ce bine te prinde…” Am procesat mai greu partea aia cu preferatul accentuat de multitudinea de semne… dar trebuie să vă spun că m-am întors în timp pentu câteva secunde. Sechele pe bune.

16.jpg

E, și aia a fost singura achiziție de galben în deplinătatea facultăților mintale. Până i-am întălnit pe ei… perechea de pantofi Stiletto Intense Yellow by Carmine. Toc stiletto, cam mic pentru gustul meu, ce-i drept, dar fetele drăguțe de la Carmine pot rezolva asta. În primele 5 secunde am avut un gif cu cel puțin 10 ținute din garderoba mea la care se potriveau perfect. Love at first sight… Și pot să spun acum: iubesc galbenul. Terapie prin pantofi.

Povestea ta care e? 🙂

Cu drag,

v

1.jpg

Stiletto Intense Yellow by Carmine

Reclame

For some this is the Everest

Ora 8, metrou. Afară plouă, iar eu nu am fost deloc inspirată. Sau mă rog… nu am vrut să fac pe plac vremii. Tocurile mele, victime ale pavelelor în continuă schimbare, victime și ele la rândul lor ale conducerii acestei minunate capitale europene. Slalom printre nămol și băltoace, dar mândră de performanța de a ajunge într-un timp destul de scurt la metrou.

Acolo erau ei, o doamnă trecută de 45 și cel mai probabil fiul, imobilizat într-un scaun cu rotile. Cum ajung ei să coboare la metrou? Simplu m-am gândit, totuși nu suntem noi ultimii fraieri, avem câte un lift prevăzut la fiecare stație. Lift – da, la vreo 30m de intrarea la metrou, la care doamna renunțase să mai aștepte în ploaie, pentru că ce să vezi?! Liftul era într-un continuu tranzit. Suprapopulat.

Da, ăsta este unul din momentele în care adun frustrări. În timp ce eu stau să mă dezmeticesc după actul de balet contemporan printre băltoace, în timp ce îmi admir pantofii comozi, în timp ce eu răsuflu mâhnită de vremea asta, o doamnă aduna frustrări considerându-se neputincioasă în fața băiatului. Neputincioasă din cauza vremii, a societății și a oamenilor comozi, care aleg liftul.

În timp ce superficialitatea și dorința de a epata ne conduce, unii oameni dau cu nasul de adevăratele probleme. Și întrebarea este, putem face ceva pentru ei? Dacă nu putem face ceva, putem măcar să nu le mai folosim liftul de la metrou, scaunul din autobuz sau locul de parcare marcat?

Americanii au apelat la spiritul civic. Da, dar noi nu suntem americani. Dar suntem oameni, nu?

bee78d6a-604f-4b3c-9daa-cd3e02c18fff-original
Sursa American Disability Association

Sursă foto aici

Dimineața începe aici

Cu forțe proaspete, plină de energie, entuziasmată și nerăbdătoare. Mă înclin. Pauza lungă menită schimbărilor radicale s-a dus, am trecut de perioada acomodărilor, iar acum creăm lucruri frumoase. Nu îmi mai cer scuze pentru absență că sigur nu am fost eu singura distrasă de pe aici.

Trebuie să vă spun că de curând am ales provocarea. Provocarea de a începe o colaborare mai intensă cu Carmine, provocarea de a schimba jobul și de a avea și ceva al meu, de suflet. M-am avântat într-un proiect frumos, cu oameni frumoși și ne-am promis să facem lucruri la fel de frumoase.

Cum spuneam: Provocare. Iar ăsta a fost un intro cu gust de cafea și promisiune să ne citim curând.

Tu ce ai făcut de când nu am mai vorbit? 🙂

Cu drag,

v