O olteancă în Ardeal

Băi, în weekend am fost la Cluj. Pe lângă faptul că tot soarele se mutase în Ardeal, în timp ce în restul țării se anunțase cod portocaliu de ploaie și furtună, ideea de a face o drumeție a fost atât de bună… rar așa sincronizare.

Știți voi. Ești un român adevărat atunci când îți ies rezultatele analizelor și începi să cauți referințe pe net. E, atunci descoperi că nici mult nu mai ai. Ce mai poți să faci? Să îți îneci amarul și după să îți iei copii la bătaie.

Și dacă n’ai pe cine să iei la bataie, ce poți să mai faci? Să urmezi exemplul fraților noștri moldoveni din Neamț și să te petreci. Unde? În Ardeal, la intersecția cu pălincă, mergi tot înainte și după la stânga (sau la dreapta… cred!). Cert e că am ajuns la sursă.

Eh, am plecat la drum cu cele mai inocente gânduri: #rezist #numor #umor #veata. Da’… nu așa am făcut. Cum spuneam, cele mai curate și inocente gânduri, să vizităm locurile frumoase din Cluj și împrejurimi. Zis și făcut. Fraților, am vizitat Salina Turda – și acum stau și mă gândesc oare cum au făcut oamenii ăia acum enșpe sute de ani în urmă ca această adâncitură să fie exploatată, când nu existau fonduri europene și frunza lu’ duamna Udrea?! #respect

Buhbăiatule, și ce drumuri au oamenii ăștia. A fost prima dată când am mers cu mașina spre Ardeal și așa surprinsă nu am mai fost de când m-am uitat ultima dată în oglindă și am văzut ce frumusețe rară nu sunt. Incredibil, am zis că nu sunt în România, mah o groapă să nu ai!?. Dar nah… așa ușor de impresionat sunt eu… poate altora nu li se pare așa anormal… nemților… italienilor…

Băi și am fost să mâncăm la Marty, bun… am înțeles că au vreo șase restaurante în oraș. O să mă ocup, o să le trimit un mail și o să îi întreb de ce nu se grăbesc să ajungă și la Capitală. O să îmi mulțumiți după ce deschid, dacă e! Oricum, sunt supărată pe ei, că porțiile au fost atât de mari încât nu am mai avut loc de cheesecake cu banane… nu știu dacă o să trec peste acest lucru, poate cu ajutorul câtorva porții… poate!

Dar mă rog, ideea era să ne întoarcem seara și pentru desert. Știți voi, centru vechi, sâmbătă seara, ardem caloriile, stingem cu distracție. Băi… am stins! Cu pălincă, la propriu.

Seara avea să înceapă cu un scurt popas pe acasă la cuplul proaspăt căsătorit, cu stoc mare de pălincă rămasă de la nuntă. Să dea Domnu’ să ajungi la un ardelean acasă care te pune la masă și te servește cu slană, ceapă roșie în bulion și olecuță de pălincă ca să facă poftă de mâncare. Că olecuță acolo uiți de ce ai venit. Ce centru vechi, plimbare, vizitare?! Limba pe mațe și somn… am învățat că shot-ul de pălincă se numește disertație și că doctoratul se ia după câteva seri d-astea. Și că oamenii mișto se cunosc mai bine la un pahar de vorbă cu miros de pălincă.

Deci m-am decis, trebuie să îmi iau doctoratul și să vizitez și Clujul. Data viitoare. Până atunci, numai bine.

Cu drag, v

Reclame

MK Asante și foaia albă

Vă spun din start că articolul ăsta nu este chiar în stilul obișnuit. Nu e pe feeling, nu vorbește despre pantofi sau orice altceva am mai postat aici. Este vorba de o lecție care mie mi-a dat de gândit.

De MK Asante am auzit întâmplător.

Omul este autor de bestseller, regizor, artist înregistrat și cel mai tânăr profesor de la Morgan State University. Și nu, nu i-a plăcut școala, a fost chiar un copil problemă.

Omu’ a descoperit in a good way modul incredibil de a conștientiza valoarea fricii pe care o simți înainte de a greși. Mi s-a părut o prostie la prima vedere, dar cam are o logică.

Când  era adolescent cu probleme la școală, profesoara de limbă engleză i-a pus în față o foaie albă și l-a îndrumat să scrie.

– Ce să scriu? – a întrebat el.

– Orice. Pentru a începe, nu trebui să fii măreț, dar pentru a ajunge măreț, trebuie neapărat să începi.

Și asta pare că i-a cam schimbat perspectiva. Peste ani, ajuns deja cunoscut, Asante ține un seminar cu prizonierii unei închisori în care le vorbește despre arta de a scrie. Acolo a întâlnit o grămadă de tineri deciși să-și schimbe complet viața.

Ieșind de acolo, a descoperit că unul dintre participanții seminarului, nu avea saltea în cameră. Destul de ciudat, știm care sunt condițiile de trai. Întrebat de ce nu are, omul i-a răspuns că salteaua confortabilă l-ar fi împăcat cu faptul că efectele greșelilor sunt ireversibile. ”Este prea confortabil și nu vreau să simt confortul într-un astfel de loc.” Astfel nu ar fi reușit să scape din aceste condiții pentru a obține mai mult.

Asante i-a întins o foaie albă.

Fiecare dintre noi este ca această foaie albă, care așteaptă să noteze pe ea noile realizări. Scrie-ți povestea în fiecare zi. Doar frica față de această coală albă face ca o istorie obișnuită să devină una minunată.

Colorează-te!

Răutatea celor din jur denotă ceea ce sunt ei, nu tu. Și răi ne pricepem cu toții să fim. Acceptă provocarea. Fă un compliment astăzi, sigur cineva îți va zâmbi, iar asta va colora foaia albă.

Ce spune Asante acum: „M-am uitat la foaia albă care strălucea ca un ocean în care se scăldau posibilitățile. Pustietatea ei m-a îndemnat să-mi spun povestea. Dar nu am putut. Eram speriat și înghețat. Erau multe lucruri pe care vroiam să le spun, dar mâna nu mi se mișca, cuvintele fiindu-mi blocate, ca apa de sub gheață”.

Mi-am propus să mă colorez și să scriu. Să îmi umplu coala albă și să trec peste frica de a nu greși. Mai bine să fac și să greșesc, decât să rămân la gândul ”cum ar fi fost dacă…?!”

Experiențele înseamnă greșeli, iar cumulul de greșeli te fac mai bun. Fii mai bun! 🙂

Cu drag, v.

Sursa foto: „Young Bucks” – MK Asante ft. King Mez

Când tu ești tu

De câte ori ai încercat să îți renegi anumite trăiri? De câte ori ai încercat să lași trecutul în urmă și să pășești cu încredere în viitor? De câte ori te-ai gândit la ”Ce ar fi fost dacă…?”

Ți-ai pus vreodată la îndoială apartenența? Te-ai uitat vreodată în dreapta ta și ți-ai pus întrebarea ”Eu aparțin acestui loc?” Ți-ai găsit răspunsul?

Sentimentul de apartenență este unul absolut normal, pe toți ne încearcă, însă ceea ce am realizat este faptul că acasă este locul în care ești tu însuți, în care respiri fericire prin toți porii, acolo unde te simți liber, acolo unde ești TU.

Ce ai făcut pentru tine? nimic. Sau tot posibilul. Ai dat totul și te-ai mințit că aparții. Ți-ai creat atmosfera, cuibușorul și ți-ai încălzit locul. Te minți singur și suferi în tăcere și partea cea mai proastă este că nu ești conștient de nefericirea pe care o provoci în jurul tău. Te afunzi într-un negru în care îi tragi și pe ceilalți, iar martorii schimbării tale suferă la fel de mult ca tine. Și pentru ce?! Ți-ai dorit fericirea, ai muncit și ți-ai construit-o. Dar ai realizat că prețul a fost prea mare. Undeva te-ai pierdut pe drum și încerci totuși să ascunzi asta. Nu ceilalți sunt vinovați că le-ai dat speranțe. Tu ești vinovat că ți-ai dorit să ajungi acolo, iar durerea te macină pe interior.

Dar la final, puțin șifonat, te ridici, capitulezi, ridici privirea și zâmbești. Te consolezi. Nu ești singurul, nu ești primul și nici ultimul. O să fie bine și știi că ceea ce urmează întotdeauna trebuie să fie mai bun.

Speri. Până la urmă, speranța nu moare, nu?! Și visezi. Este singurul lucru care nu doare acum.

Însă zâmbești. Lucruri extraordinare sunt pe cale să se întâmple.

Știi că am mai vorbit despre asta?! Aici.

Cu drag, v.