Alooo… 112?! Valeria găteşte.

Zice bine.  Am gătit şi mi-am însemnat în calendar ziua asta. E la fel de importantă ca mariile bătălii învăţate la istorie sau zilele de naştere ale apropiaţilor. Veţi spune că exagerez, că sigur am mai făcut asta că doar nu muream de foame până la 27 ani, dar vă spun sincer că mai mult de paste cu sos de la Mega nu am trudit în bucătărie. Şi evident pastele au ajuns jumătate la gunoi pentru că niciodată nu am reuşit să nimeresc cantitatea optimă sau timpul de fierbere. M-a mai lovit pe mine dorinţa de a face prăjituri şi am făcut Pavlova de atât de multe ori încât am considerat că a venit momentul să duc şi la birou vreo cateva. Nu ştiu de ce, dar nu a mâncat nimeni şi am ajuns rapid la concluzia că această nouă descoperire nu este apreciată la adevărata valoare, iar în acest caz nu are rost să o fructific.

Dar cum spuneam, am gătit. Şi nu aşa orice, o simplă omletă (care pentru Valeria nu e atât de simplă oricum) ci am gătit specialităţi din bucătăria coreeană, evident, asistată şi cu un extinctor la îndemână, dar ce mai contează?! Asta mi-a dat încredere că aş putea face mai mult decât să fiu stimabila responsabilă de spălatul vaselor. Împreună cu cei de la Seoul Restaurant am gătit supa norocului, Mandu Guk şi raiul papilelor, Galbi Jjim. Oamenii ăştia organizează constant cursuri de gătit, iar eu am ajuns puţin flower power printre cursanţi. Mi s-a părut puţin ciudat că eram doar vreo două feţe noi, dar după am descoperit şi de ce: păi pe măsură ce vii la un curs, nu ai cum să nu te abonezi şi să semnezi condica la fiecare curs.

Ştefania este o tipă minunată, căsătorită cu unul dintre cei mai good looking coreeni pe care i-am întâlnit. Acum mult timp s-au gândit să facă ceva pentru comunitatea coreenilor din România şi bine au făcut. Nu doar pentru comunitate, zic eu. Aşa a apărut Seoul, restaurantul coreean din Bucureşti, un loc deja cunoscut de toţi cei interesaţi şi de alte gusturi.

Nu o să scriu despre procesul tehnologic de prelucrare a costiţei de porc, pentru că eu m-am lăsat fascinată mai mult de modul în care poate un om să mânuiască cuţitul şi de modalitătile de a toca legumele, în special ceapa. De miros şi de mâncat.

Şi pentru că am primit neaşteptat de multe mesaje după ce am postat că îmi voi tăia degetele, iar în multe dintre ele am fost întrebată de reţete, las mai jos toate cele însoţite de poze. Iar dacă vă stârneşte interesul, like Restaurant Seoul  pentru a vedea când sunt următoarele cursuri.

Iar dacă ești în pană de idei în privinţa cadoului de Crăciun, iar timpul te presează, ei bine, dacă ştii că îi place să gătească, oferă o experienţă cu care sigur nu dai greş şi din care au şi papilele tale de câştigat. Și categoric, poți să îmi mulțumești în comentarii.

Reţetă Mandu Guk aici.

48277393_1992861187680707_8244578011190394880_n

Reţetă Galbi Jjim aici. (de departe, favorita mea!)

48249813_1992861144347378_4600537949774282752_n

PS. pentru a uşura experienţa gătitului, vizitează unul din cele patru magazine din Bucureşti. La curs am gătit toate elementele, însă unele le găsiţi gata pregătite de folosit.

Kisses,
Semnatura

Reclame

O olteancă în Ardeal

Băi, în weekend am fost la Cluj. Pe lângă faptul că tot soarele se mutase în Ardeal, în timp ce în restul țării se anunțase cod portocaliu de ploaie și furtună, ideea de a face o drumeție a fost atât de bună… rar așa sincronizare.

Știți voi. Ești un român adevărat atunci când îți ies rezultatele analizelor și începi să cauți referințe pe net. E, atunci descoperi că nici mult nu mai ai. Ce mai poți să faci? Să îți îneci amarul și după să îți iei copii la bătaie.

Și dacă n’ai pe cine să iei la bataie, ce poți să mai faci? Să urmezi exemplul fraților noștri moldoveni din Neamț și să te petreci. Unde? În Ardeal, la intersecția cu pălincă, mergi tot înainte și după la stânga (sau la dreapta… cred!). Cert e că am ajuns la sursă.

Eh, am plecat la drum cu cele mai inocente gânduri: #rezist #numor #umor #veata. Da’… nu așa am făcut. Cum spuneam, cele mai curate și inocente gânduri, să vizităm locurile frumoase din Cluj și împrejurimi. Zis și făcut. Fraților, am vizitat Salina Turda – și acum stau și mă gândesc oare cum au făcut oamenii ăia acum enșpe sute de ani în urmă ca această adâncitură să fie exploatată, când nu existau fonduri europene și frunza lu’ duamna Udrea?! #respect

Buhbăiatule, și ce drumuri au oamenii ăștia. A fost prima dată când am mers cu mașina spre Ardeal și așa surprinsă nu am mai fost de când m-am uitat ultima dată în oglindă și am văzut ce frumusețe rară nu sunt. Incredibil, am zis că nu sunt în România, mah o groapă să nu ai!?. Dar nah… așa ușor de impresionat sunt eu… poate altora nu li se pare așa anormal… nemților… italienilor…

Băi și am fost să mâncăm la Marty, bun… am înțeles că au vreo șase restaurante în oraș. O să mă ocup, o să le trimit un mail și o să îi întreb de ce nu se grăbesc să ajungă și la Capitală. O să îmi mulțumiți după ce deschid, dacă e! Oricum, sunt supărată pe ei, că porțiile au fost atât de mari încât nu am mai avut loc de cheesecake cu banane… nu știu dacă o să trec peste acest lucru, poate cu ajutorul câtorva porții… poate!

Dar mă rog, ideea era să ne întoarcem seara și pentru desert. Știți voi, centru vechi, sâmbătă seara, ardem caloriile, stingem cu distracție. Băi… am stins! Cu pălincă, la propriu.

Seara avea să înceapă cu un scurt popas pe acasă la cuplul proaspăt căsătorit, cu stoc mare de pălincă rămasă de la nuntă. Să dea Domnu’ să ajungi la un ardelean acasă care te pune la masă și te servește cu slană, ceapă roșie în bulion și olecuță de pălincă ca să facă poftă de mâncare. Că olecuță acolo uiți de ce ai venit. Ce centru vechi, plimbare, vizitare?! Limba pe mațe și somn… am învățat că shot-ul de pălincă se numește disertație și că doctoratul se ia după câteva seri d-astea. Și că oamenii mișto se cunosc mai bine la un pahar de vorbă cu miros de pălincă.

Deci m-am decis, trebuie să îmi iau doctoratul și să vizitez și Clujul. Data viitoare. Până atunci, numai bine.

Cu drag, v

When the sea calls my name: „Valerie, come to me!”

5 a.m. Miros de cafea și zgomotul traficului. Orașul ăsta se trezește în fiecare dimineață la ora asta sau s-a trezit acum, odată cu mine? Ciudat. Ciudată și ora. Este sâmbătă, iar eu nu am somn. Ce fac astăzi, care îmi e planul? Am unul?

Peste câteva ore da, sâmbăta mea se desfășura tolănită pe șezlong, răsfățată de razele soarelui, acompaniată de o carte bună și de ea. Da, cine ar fi crezut că putem găsi o oază de liniște la nici jumătate de oră de București?! Și totuși, după nici trei ore de relaxare cuibul s-a mutat la mare, în vamă.

Miros de mare, nisip si clătite. Escapadă. fără planuri, fără prea multe gânduri. Doar dorința de a sta pe plajă, să ascultăm valurile și să mâncăm clatitele alea gustoase de la „La papa bun” pentru care stai o grăăămadă la coadă.

De data asta am descoperit și un loc senzațional. Îmi vine greu să cred că nu știți de el, dar cum eu nu am știut, trebuie să vă vorbesc. Se numește Sandalandala și este incredibil de colorat și primitor. Mesajele care te fac să zâmbești te urmăresc peste tot, iar pe unde nu dai de ele, sigur dai de un curcubeu de culori. Nu am stat prea mult, dar la următoarea escapadă ne dorim să petrecem cel puțin o noapte acolo, iar pentru asta am cerut ceva feedback pe la cunoscuți.

Unul dintre acestea a fost că dacă vrei să te relaxezi atunci clar ar trebui să mergi în cursul săptămânii. În weekend este suprapopulat și vei avea parte de gălăgie, dar dacă ești pus pe distracție și voie bună, ei bine da, atunci alege să mergi în weekend. Atenție dacă ești sensibil la mahmureala vecinilor de cort, căci s-ar putea să fii nevoit să îi suporți.

Un avantaj dacă alegi să mergi în cursul săptămânii îl reprezintă fluxul de persoane cu care, evident, trebuie să împarți apa caldă de la duș. Altminteri, este posibil să te răsfeți cu apă rece.

De ce îți recomand acest loc? Pentru că la prima vedere eu m-am îndrăgostit și deși nu am dormit în viața mea în cort, îmi doresc să fac asta acolo. Este curat, au un design superb, mâncare bună, iar combinația de cafea cu lavandă pe care o voi savura pe iarba cu vedere la mare, îmi trezește toate simțurile.

Mai jos zâmbete colorate.

Cu drag,

v

13247786_1069346683138216_8104050243962005364_o13235561_1067942713278613_6837879500128256732_o.jpg13221745_1071310532941831_7354478038458215469_n.jpg

Sursa: Sandalandala

IMG_4057

Când totul se rezumă la fracțiuni de secunde

„Alo?”

„Ce faci în weekend?”

„Păi să vezi, că nu știu exact, dar mă gândesc serios să…”

„Ok, uite de ce te-am sunat: în weekend mergi la munte, m-am gândit că avem nevoie mai mult ca oricând de relaxare, așa că maine să îți pregătești bagajele, plecăm. Ah, era să uit! să îți pui și costumul de baie în bagaj – cine știe, preventiv.”

„Ăăă… ok. Am voie să pledez nevinovată?” Nuh, planul a fost patentat. Vineri seară maraton de centru vechi, ajuns acasă la 4 a.m., făcut bagaje, ora 8 plecarea. Sinaia, stai că venim. Amu’… habar nu am cine i-a spus lui Johnny Depp, de a venit el săracu’ pân’ acolo, cert e că nu m-a găsit.

Check in, acomodare de zece minute și hai să merem la cota 2000. Grupul format din cupluri, căsătoriți, proaspăt căsătoriți, iar eu cu ea. Echipați, ei, noi două noooh, eram îmbrăcate de lofting la mare, dar mergem la 2100. În esență, e iunie, urcăm, coborâm, în telecabină e cald. Zis și făcut.

Ajunși la 1400, deja epuizați de selfie-uri și poze cu peisajele absolut mirifice, fără baterii la telefoane, schimbăm magistrala. Am crezut inițial că ne duce în Pipera, dar ne-a dus la 2000. Un peisaj absolut mirific: șantier, șanțuri și șenile. Dar suntem on the top of. Geaca începe să strângă, blugii rupți e clar că făceau parte din peisajul muncitoresc de la fața locului, dar nu ajutau prea mult pe ceață și frig, iar ochelarii de soare erau fix ce trebuiau la ceața lăsată.

Plan: „băi, am ajuns până aici, zic să coborâm cu telecabina la 1400 și de acolo coborâm la pas.” Genială idee, aerul curat, mersul pe jos, quality time with wonderful people. Aham. Și echipament de lofting. Așa că mi-am reprimat toate cuvintele de „compătimire” la adresa săracilor alora de la știri salvați de salvamonți. Nu a fost frig, a fost chiar ok, dar în blugi și ghete de stradă nu e deloc ok să mergi pe munte, credeți-mă – asta dacă vă trece prin cap.

Ce am pățit?

Cât pe ce să îmi las creierii pe un perete de susținere aflat la vreo 7 m mai jos, într-o vale abruptă.

Am descoperit cu această ocazie că am spirit de Spiderman, că pomul ala crescut strâmb a fost pus acolo cu mână bună și că geaca mea e de calitate, căci la câte crengi am luat, e ca nouă. Și eu la fel.

Cineva acolo mă iubește, e clar, căci finalul ar fi fost tragic. Adrenalina mi-a dat o stare de bine și eram ceva de genul „ce taaare, trebuie să o fac într-un mediu organizat” dar până am ajuns jos mi-am făcut o retrospecție asupra tuturor lucrurilor care îmi formează prezentul și am realizat că într-o secundă pot dispărea toate. Doar o secundă de neatenție.

Am realizat că nu spun „te iubesc” atât de des persoanelor care merită să audă asta, am realizat că sunt lucruri atât de importante pe care nu le-am făcut și realizez că norocul nu se rezumă la ultima pereche de pantofi marimea 36 de pe stoc. Și da, vara asta trebuie să ajung la TNT Brothers să sar de la 4000m și să simt cei 200km/h pe pielea mea.

Mi-am propus să zâmbesc mai mult, deși o fac mai tot timpul, să mă bucur mai mult și să profit mai mult. De tot. Weekendul ăsta a fost despre prietenie, despre oameni frumoși și exemple de iubire, despre cum mă doresc și lângă cine. Despre viață. Iar 60 de secunde mi-au trebuit să realizez că viața mea e frumoasă.

P.S. mai jos zâmbete imortalizate.

Cu drag,

v

IMG_377313351031_1165449313487541_2007493154_o13319702_1164600673572405_2125677636484825235_nIMG_3804.jpg13351071_1165449296820876_2046537560_o.jpg