Lecții la tot pasul

„Dacă trece o săptămână și nu înveți ceva ar trebui să îți pui semne de întrebare” – așa este. Ai o săptămână de stagnare, în care nu evoluezi. Dar de ce vorbim de săptămâni când zilele sunt și așa puține?!

Lecții la tot pasul. Este genul de articol pe care îl scriu în timp ce analizez întâmplări și conștientizez atitudini. În ultima vreme am tot avut parte de lecții, ceea ce nu e deloc un lucru rău, aș putea spune. Dar de care da, ai vrea să te rupi, să poți să privești totul, să filtrezi și să conștientizezi. O stare de deplină dezvoltare… maturitate.

Și nu aș vrea să vorbesc despre asta din cărți. Ci cum simt că e, acum când gust din amărăciune. Și pe cât e de amară, pe atât e și de dulce. Amară, pentru că investești sentimente, deși ai fost acuzat că ești de piatră… dulce, că ai avut un gram pe care l-ai împietrit preventiv. Din nou amară, pentru că ai avut încredere… dulce, pentru că ai mai învățat o lecție.

„Nu ai drept la nimic și nimeni nu-ți este dator cu nimic, nici societatea, nici natura. Dacă le ceri fericirea, ești un prost; iar dacă te crezi nedreptățit pentru ca nu ți-o dau, ești încă și mai prost.”

Hippolyte Adolphe Taine

Și este vorba de alegeri aici. Realizezi că doar pășind la alegere în diferite direcții îți este generată o lecție. Zilnic. Și știi ce e nasol? Că tindem să alegem în fiecare zi acele lucruri care ne dau încredere și siguranță. Și e nasol, că acelea te rănesc cel mai mult. Hai să fim mai siguri pe noi, nu pe cei din jurul nostru. Să înțelegem de ce și pentru ce, să ne transpunem și să realizăm că alegerea făcută a avut măcar un 1% maturitate. Că ți-ai văzut de drumul tău și că nu ai călcat pe cadavre. Că la baza fericirii tale nu stau inimi frânte ci nopți nedormite, că ești om și că roata este rotundă. Că ești un om matur și că eu, la 24 ani îți par un copil.

Așa că îi dau o definiție:

Maturitate… stadiul în care ajunge un om să poată accepta că are sau nu dreptate, să conștientizeze când i se arată cu degetul greșeala și când acceptă că nu întotdeauna primește ce vrea.

Din păcate nu vârsta te face matur.

Dancing On My Own!

Cu drag,

v

Zâmbește!

Încheiem capitole, deschidem noi drumuri și pavăm cărări. Unii ca un adevărat Dorel, alții puțin mai îndemânatici. Începem să scriem rânduri și ne oprim la jumătate, pentru că ne-am pierdut în idei. Sau ne-am pierdut ideea. Suntem întrerupți din a face lucruri pentru că, poate, acțiunile noastre nu sunt conforme cu așteptările celor din jur. Și ne oprim. După câteva resuscitări și gânduri filtrate la rece pornim din nou, dar nu pe același drum, așa că începem să pavăm cărări. Asta ne scoate adesea din zona de confort. Și nu este deloc un lucru rău.

Morala?

Să învățăm să spunem „Mulțumesc!” celor care ne zdruncină, căci ei ne deschid noi orizonturi.

Să zâmbim larg și să îmbrățișăm începuturi, să creștem și să perseverăm.

Să învățăm, căci doar așa vom crește.

Să ZÂMBIM – da știu, mă repet, dar asta este cea mai grea parte.

Spune-mi, ai zâmbit astăzi?

Cu drag,

v

IMG_0462.jpg
Zâmbet pe tocurile Carmine

Când totul se rezumă la fracțiuni de secunde

„Alo?”

„Ce faci în weekend?”

„Păi să vezi, că nu știu exact, dar mă gândesc serios să…”

„Ok, uite de ce te-am sunat: în weekend mergi la munte, m-am gândit că avem nevoie mai mult ca oricând de relaxare, așa că maine să îți pregătești bagajele, plecăm. Ah, era să uit! să îți pui și costumul de baie în bagaj – cine știe, preventiv.”

„Ăăă… ok. Am voie să pledez nevinovată?” Nuh, planul a fost patentat. Vineri seară maraton de centru vechi, ajuns acasă la 4 a.m., făcut bagaje, ora 8 plecarea. Sinaia, stai că venim. Amu’… habar nu am cine i-a spus lui Johnny Depp, de a venit el săracu’ pân’ acolo, cert e că nu m-a găsit.

Check in, acomodare de zece minute și hai să merem la cota 2000. Grupul format din cupluri, căsătoriți, proaspăt căsătoriți, iar eu cu ea. Echipați, ei, noi două noooh, eram îmbrăcate de lofting la mare, dar mergem la 2100. În esență, e iunie, urcăm, coborâm, în telecabină e cald. Zis și făcut.

Ajunși la 1400, deja epuizați de selfie-uri și poze cu peisajele absolut mirifice, fără baterii la telefoane, schimbăm magistrala. Am crezut inițial că ne duce în Pipera, dar ne-a dus la 2000. Un peisaj absolut mirific: șantier, șanțuri și șenile. Dar suntem on the top of. Geaca începe să strângă, blugii rupți e clar că făceau parte din peisajul muncitoresc de la fața locului, dar nu ajutau prea mult pe ceață și frig, iar ochelarii de soare erau fix ce trebuiau la ceața lăsată.

Plan: „băi, am ajuns până aici, zic să coborâm cu telecabina la 1400 și de acolo coborâm la pas.” Genială idee, aerul curat, mersul pe jos, quality time with wonderful people. Aham. Și echipament de lofting. Așa că mi-am reprimat toate cuvintele de „compătimire” la adresa săracilor alora de la știri salvați de salvamonți. Nu a fost frig, a fost chiar ok, dar în blugi și ghete de stradă nu e deloc ok să mergi pe munte, credeți-mă – asta dacă vă trece prin cap.

Ce am pățit?

Cât pe ce să îmi las creierii pe un perete de susținere aflat la vreo 7 m mai jos, într-o vale abruptă.

Am descoperit cu această ocazie că am spirit de Spiderman, că pomul ala crescut strâmb a fost pus acolo cu mână bună și că geaca mea e de calitate, căci la câte crengi am luat, e ca nouă. Și eu la fel.

Cineva acolo mă iubește, e clar, căci finalul ar fi fost tragic. Adrenalina mi-a dat o stare de bine și eram ceva de genul „ce taaare, trebuie să o fac într-un mediu organizat” dar până am ajuns jos mi-am făcut o retrospecție asupra tuturor lucrurilor care îmi formează prezentul și am realizat că într-o secundă pot dispărea toate. Doar o secundă de neatenție.

Am realizat că nu spun „te iubesc” atât de des persoanelor care merită să audă asta, am realizat că sunt lucruri atât de importante pe care nu le-am făcut și realizez că norocul nu se rezumă la ultima pereche de pantofi marimea 36 de pe stoc. Și da, vara asta trebuie să ajung la TNT Brothers să sar de la 4000m și să simt cei 200km/h pe pielea mea.

Mi-am propus să zâmbesc mai mult, deși o fac mai tot timpul, să mă bucur mai mult și să profit mai mult. De tot. Weekendul ăsta a fost despre prietenie, despre oameni frumoși și exemple de iubire, despre cum mă doresc și lângă cine. Despre viață. Iar 60 de secunde mi-au trebuit să realizez că viața mea e frumoasă.

P.S. mai jos zâmbete imortalizate.

Cu drag,

v

IMG_377313351031_1165449313487541_2007493154_o13319702_1164600673572405_2125677636484825235_nIMG_3804.jpg13351071_1165449296820876_2046537560_o.jpg